Noi mai avem nevoie de poeţi
În lumea noastră crudă şi bolnavă?
Ei, bieţi nebuni… Sau doar anahoreţi
Ce în deşert Cuvântului dau slavă…

Mai este, oare, sete de Cuvânt
Pe marea vieţii, plină de cuvinte?
Răspunsul vânătorilor de vânt
S-a dus, cu ei odată, în morminte…

Ne mai atinge umerii, uşor,
Vreo aripă de înger de Lumină?
Potiru-i plin şi dorurile dor,
Dar Domnul nu-i la propria Sa Cină…

Mai rătăceşte-n inimă vreun gând
Între Altar şi Templu să se frângă?
L-aţi sfâşiat, voi, lupilor, urlând,
Că şi aşa, n-avea cine să-l plângă…

Ne mai străluce Flacăra de Mir
A florilor din râpe, nu din sere?
Ieşit-au de sub verde patrafir
Toţi mugurii de Cruce, în tăcere…

Mai curg, în taină, boabele de Cer
În ochii trişti, fântâni fără Apă?
Din rănile canoanelor de fier
Vin demonii-n amurg de se adapă…

Când sfinţi de pe icoane şi pereţi
Se sting încet sub pleoapele de avvă,
O, Doamne, pentru ce avem poeţi
În lumea asta crudă şi bolnavă?

Creatori din toate părţile uniţi-vă!